Navigation Path: Home > The European Central Bank > Istoric > Uniunea Economică şi Monetară
În luna iunie 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul realizării treptate a Uniunii Economice şi Monetare (UEM). De asemenea, acesta a încredinţat unui comitet prezidat de Jacques Delors, la vremea aceea preşedintele Comisiei Europene, mandatul de a studia şi de a formula propuneri cu privire la etapele concrete de realizare a acestei uniuni.
Din acest comitet făceau parte guvernatorii băncilor centrale naţionale din Comunitatea Europeană, precum şi Alexandre Lamfalussy, director general la vremea aceea al Băncii Reglementelor Internaţionale (BRI), Niels Thygesen, profesor de economie în Danemarca şi Miguel Boyer, la acea dată preşedinte al Banco Exterior de España.
Raportul Delors întocmit de acest comitet propunea realizarea uniunii economice şi monetare în trei etape distincte, dar evolutive.
Pe baza Raportului Delors, Consiliul European a hotărât, în luna iunie 1989, ca prima etapă a realizării uniunii economice şi monetare să debuteze la 1 iulie 1990. În principiu, la această dată au fost eliminate toate restricţiile privind circulaţia capitalurilor între statele membre.
Comitetul guvernatorilor băncilor centrale din statele membre ale Comunităţii Economice Europene, care, de la înfiinţarea sa în luna mai 1964, a deţinut un rol tot mai important în cooperarea monetară, a primit o serie de atribuţii suplimentare. Acestea au fost prevăzute într-o decizie a Consiliului din 12 martie 1990. Printre acestea se numărau consultări privind politicile monetare din statele membre şi promovarea coordonării acestora în scopul realizării stabilităţii preţurilor.
Având în vedere intervalul de timp disponibil relativ scurt şi complexitatea atribuţiilor, Comitetul guvernatorilor a demarat şi pregătirile pentru cea de-a treia etapă a Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Primul pas a constat în identificarea tuturor aspectelor prioritare, stabilirea unui program de lucru până la sfârşitul anului 1993, precum şi definirea mandatelor acordate subcomitetelor şi grupurilor de lucru înfiinţate în acest scop.
În vederea realizării etapelor a doua şi a treia şi pentru a pune bazele structurii instituţionale necesare, se impunea revizuirea Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene (Tratatul de la Roma). În acest scop, în anul 1991 a fost convocată o conferinţă interguvernamentală dedicată UEM, care s-a desfăşurat în paralel cu o altă conferinţă interguvernamentală, axată pe uniunea politică.
Negocierile s-au finalizat cu Tratatul privind Uniunea Europeană, aprobat în luna decembrie 1991 şi semnat la Maastricht, la data de 7 februarie 1992. Cu toate acestea, având în vedere întârzierile înregistrate în procesul de ratificare, tratatul (care modifică Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene – redenumit Tratatul de instituire a Comunităţii Europene – şi care cuprinde, printre altele, Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene (pdf 200 kB, en) şi Protocolul privind Statutul Institutului Monetar European) a intrat în vigoare abia la data de 1 noiembrie 1993.
SusÎnfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la data de 1 ianuarie 1994 a marcat atât debutul celei de-a doua etape a UEM, cât şi dizolvarea Comitetului guvernatorilor. Existenţa temporară a IME a reflectat, de asemenea, gradul de integrare monetară din cadrul Comunităţii. IME nu avea nicio atribuţie în aplicarea politicii monetare în Uniunea Europeană – aceasta rămânând în sarcina autorităţilor naţionale – şi nici nu era abilitat să intervină pe piaţa valutară.
Cele două atribuţii principale ale IME:
În acest sens, IME a reprezentat un cadru propice pentru consultări şi schimburi de opinii şi informaţii cu privire la aspectele de politică monetară, asigurând totodată cadrul organizatoric, logistic şi normativ pentru ca SEBC să îşi poată îndeplini atribuţiile în cea de-a treia etapă.
Activităţile de pregătire ale IME
În luna decembrie 1995, Consiliul European a convenit asupra denumirii „euro” pentru moneda unică europeană care urma să fie introdusă la începutul celei de-a treia etape, confirmând totodată că cea de-a treia etapă a UEM începe la data de 1 ianuarie 1999. A fost anunţat în avans un calendar al evenimentelor privind trecerea la euro. Acest scenariu se baza în principal pe propunerile detaliate formulate de IME.
În acelaşi timp, Institutului Monetar European i-a fost încredinţată sarcina de a face pregătirile necesare în contextul viitoarelor raporturi monetare şi valutare dintre membrii zonei euro şi alte state ale UE. În luna decembrie 1996, IME a înaintat Consiliului European un raport pe baza căruia Consiliul a elaborat o rezoluţie privind principiile şi elementele fundamentale ale noului mecanism al cursului de schimb (MCS II), care a fost adoptată în luna iunie 1997.
În luna decembrie 1996, IME a prezentat Consiliului European şi, ulterior, publicului larg seria de elemente grafice aferente bancnotelor euro care urmau a fi puse în circulaţie la data de 1 ianuarie 2002.
Pentru a completa şi a clarifica dispoziţiile din tratat referitoare la UEM, Consiliul European a adoptat, în luna iunie 1997, Pactul de stabilitate şi creştere – cuprinzând două regulamente – menit să asigure disciplina bugetară în contextul UEM. În luna mai 1998, Pactul a fost completat printr-o declaraţie a Consiliului, prin care se reafirmau angajamentele statelor membre.
La data de 2 mai 1998, Consiliul Uniunii Europene – reunit la nivel de şefi de stat sau de guvern – a hotărât în unanimitate că 11 state membre îndeplinesc condiţiile necesare pentru participarea la cea de-a treia etapă a UEM şi adoptarea monedei unice la data de 1 ianuarie 1999. Primele state membre participante au fost Belgia, Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Austria, Portugalia şi Finlanda. Şefii de stat sau de guvern au ajuns, de asemenea, la un acord politic în privinţa persoanelor desemnate, la recomandarea Consiliului, ca membri ai Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene (BCE).
Tot în luna mai 1998, miniştrii de finanţe din statele membre în curs de adoptare a monedei unice au convenit, împreună cu guvernatorii băncilor centrale naţionale din ţările respective, cu IME şi Comisia Europeană, utilizarea parităţilor centrale bilaterale ale monedelor statelor membre participante – valabile în MCS la momentul respectiv – în fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru euro.
La data de 25 mai 1998, guvernele celor 11 state membre participante au numit preşedintele, vicepreşedintele şi pe ceilalţi patru membri ai Comitetului executiv al BCE. Preluarea funcţiilor de către aceştia la data de 1 iunie 1998 a marcat înfiinţarea BCE. BCE şi băncile centrale naţionale ale statelor membre participante formează Eurosistemul, care elaborează şi stabileşte politica monetară unică în cadrul celei de-a treia etape a UEM.
IME şi-a încheiat misiunea odată cu înfiinţarea BCE la data de 1 iunie 1998. În conformitate cu articolul 123 (fostul articol 109l) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, IME s-a dizolvat în momentul creării BCE. Toate preparativele încredinţate IME au fost finalizate la timp, iar BCE a consacrat restul anului 1998 testării finale a sistemelor şi procedurilor.
SusCea de-a treia, şi ultima, etapă a UEM a debutat la data de 1 ianuarie 1999 cu fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru monedele celor 11 state membre participante iniţial la Uniunea Monetară şi cu aplicarea unei politici monetare unice sub responsabilitatea BCE.
Numărul statelor membre participante a ajuns la 12 la data de 1 ianuarie 2001, atunci când Grecia a intrat în cea de-a treia etapă a UEM. Slovenia a devenit cel de-al 13-lea stat membru care s-a alăturat zonei euro la data de 1 ianuarie 2007, fiind urmată un an mai târziu de Cipru şi Malta, iar la 1 ianuarie 2009, de Slovacia. De la data aderării la zona euro, băncile centrale ale acestor ţări au devenit în mod automat membre ale Eurosistemului.
Sus
